S.T.A.L.K.E.R. Call of Pripyat

Expresia “bate fierul cât e cald” e la rang de motto la Hollywood și în industria jocurilor video. Rețeta e simplă: dai lovitura cu un titlu reușit, urmând ca pe urmă să scoți două-trei continuări de o calitate îndoielnică pentru a scoate profit maxim cu minimul de muncă.  Francizele care și-au păstrat calitatea de-a lungul anilor se pot număra pe degete, iar cele care au cunoscut o evoluție calitativă sunt de domeniul paranormalului.

Cu Stalker însă, treaba e diferită. Începutul zbuciumat de bug-uri și hulit de fanii care au așteptat ani buni jocul nu i-a descurajat pe băieții de la GSC, ba chiar din contră. Tot ce au scos din momentul acela a fost îmbunătățit și șlefuit, iar Call of Pripyat reprezintă apogeul seriei Stalker din aproape toate punctele de vedere.

Deși este doar un add-on stand-alone, CoP pune la respect majoritatea jocurilor cu pretenții de sequel mai ales prin durată, dar și prin gameplay și profunzime. Nu apar lucruri care să dea peste cap lumea jocului, nici schimbări radicale de gameplay. Totul a fost rafinat și îmbunătățit, singurul lucru notabil care s-a schimbat fiind povestea și protagonistul. Și dacă tot veni vorba de poveste: Alexander Degtyarev se prezintă drept un fost stalker devenit soldat, care investighează prăbușirea unor elicoptere militare menite să transporte soldații aflați în Zonă spre meleaguri mai pașnice. Bineînțeles, rolul lui Alexander ne revine nouă, jucătorilor.

Jocul este împărțit în trei hărți mari și late, cu destule misiuni secundare și locuri de explorat cât să ne țină câte 5-6 ore ocupați fiecare în parte. Pe aceste hărți nu exista timpi de load, așa că vă puteți plimba liniștiți fără să vă treacă sudorile atunci când vă treziți în fața unei uși sau guri de canal. Între prima și a doua hartă vom călătorii cu ajutorul unui ghid, însă între ultimile două va trebui să găsim o trecătoare secretă și extrem de periculoasă, care ne va duce taman în Pripyat. De remarcat este faptul că side-quest-urile sunt mult mai bine realizate și nu exista niciunul de umplutură, fiecare având o legătură mai mult sau mai puțin directă cu altul.

Încă de la început remarcăm câteva noutăți subtile și binevenite, ca de exemplu marcarea diferitelor zone de interes pe hartă și niște quickslot-uri care ne permit să ne bandajăm sau să sorbim o înghițitură de vodkă fără să deschidem de fiecare dată inventarul. Dacă totuși simțim nevoia să îl deschidem, vom remarca alte îmbunătățiri: de cum ducem cursorul peste o armă aflată în inventar, muniția compatibilă cu respectiva arma va fi ”iluminată” pentru a vedea mai ușor cum stăm cu arsenalul.

Întrerupem acest review pentru a anunța că se aproprie o emisie. Toți cititorii sunt rugați să-și găsească adăpost cât mai repede și să-și fortifice trupul cu o sticlă de vodkă cu cel puțin 30 grade peste temperatura camerei. Râdem, glumim, însă o cu emisiile nu e de joacă în Call of Pripyat. Astfel de fenomene se întâmplă în mod aleatoriu în joc și e vai și amar de cei pe care-i prinde în mijlocul șesului jucând leapșa cu mutanții. Nu e chip să scăpăm teferi dintr-o astfel de furtună, chiar dacă purtăm cea mai strașnică armură sau ițarii norocoși.

Deși numărul mitralierelor și pistoalelor nu a crescut considerabil, salvarea vine din partea upgrade-urilor pe care ni le pot monta ”mecanicii”. Costul acestor upgrade-uri nu este prea ridicat, însă având în vedere faptul că ne aflăm în Zonă, unde încă nu s-a deschis niciun Wal-Mart, meșteșugarii au nevoie de scule pentru a ne împodobi Kalashnikovul cu lunete și alte cele. Aceste scule sunt rare și bine ascunse, dar recompensele merită timpul petrecut omorând lighioane și evitând anomalii. Din nou, o adiție subtilă a cărei singur rol este de a îmbunătăți și diversifica gameplay-ul, fără pretenții prea mari.

Să vorbim puțin și despre fauna Zonei, care ne va da de furcă poate mai mult decât bandiții uneori. Call of Prypiat folosește un sistem numit A-life, responsabil cu spawning-ul și comportamenul mutanților din joc. Asta înseamnă că nu vom găsi niciodata același mutant în același loc, totul fiind automatizat și cât mai random posibil. Nici stalkerii nu stau locului, umblând toată ziua pe afară și adăpostindu-se doar noaptea sau pe timp de furtună pentru a mai destănui tovarășilor povești despre o înfruntare pe viață și pe moarte cu un bloodsucker uriaș.

Din punct de vedere tehnic, nu pot să spun decât atât: bravo! Motorul grafic a fost șlefuit și îmbunătățit cu noi efecte și artificii, iar dacă tot suntem în 2010, nu se putea să lipsească suportul DX11. Ciclul zi/noapte arată fantastic, îndeosebi răsăritul plăpând văzut de pe un deal înconjurat de anomalii mortale și binecunoscuții câini mutanți orbi. Sunetul contribuie mult la atmofera inconfundabilă de Stalker. E de-a dreptul înfiorător să cutreieri Zona noaptea, cu vântul în ceafă, urlete sfășietoare și zumzet de greieri radioactivi. Peste toate astea se adaugă și faptul că bug-urile sunt aproape complet absente, fiind practic posibil să terminați jocul fără să aplicați un patch, lucru nemaivăzut în Stalker până acum.

Am ajuns iată și la paragraful de încheiere, unde probabil vreți să aflați răspunsul la întrebarea: de ce să cumpăr Stalker – Call of Pripyat? Răspunsul e simplu. Pentru că nu dezamăgește cu nimic, pentru că e cu o clasă peste shooterele din ultimile luni, poate chiar ani, pentru că nu vrea să rupă gura târgului. Tot ce a vrut GSC să facă a fost să-și îmbunătățească produsul, să asculte fanii și să le îndeplinească dorințele. În final, avem un FPS cu elemente de RPG adânc și bine implementate, gameplay solid, grafică mainstream și o lume de joc cu o atmosferă originală pe care n-o veți mai întâlni în altă parte. Avem posibilitatea să terminăm jocul într-o sesiune de șezătoare, sau să ne lăsăm duși de val și să aflăm toate secretele murdare ale Cernobîlului.  Pe scurt, libertate dusă la extrem și calitate.

Notă: 9/10